O noua zi, inca un pas, spun eu. Chiar pasul cel mare, daca ar fi sa ma gandesc mai bine. Stiu ca nu sunt multe zile, abia vreo 4-5, dar mi-am dovedit ca se poate. Am trecut si de pasul psihologic, am fost in oras, am stat linistit la o cafeluta, o vorba, dar fara tigara. E un inceput promitator, chiar imi era frica de asa ceva. Cati dintre noi nu fac pacatul ca atunci cand ies sa nu isi aprinda si o tigara, sa traga macar asa un fum, ca nu se pune. Poate nu pare o mare realizare, dar pentru mine este un pas mare, care imi da sperante. Cu pasi mici se cladesc imperii mari. Pentru mine e doar o noua piesa in marele puzzle pe care incerc sa il deslusesc acum si anume viata mea.

De la o vreme ma trec tot felul de ganduri si nici nu sunt cele ale vartei de dincolo, mai am pana acolo. E un moment care m-a mai bantuit in urma cu ceva vreme, e momentul acela in care incerc sa imi gasesc locul in viata mea si sa vad incotro o apuc mai departe. Pentru moment incerc si altceva sau poate incerc sa redevin ce eram candva, nu stiu exact cum sa formulez sau cum sa cataloghez, dar ideea e ca schimb mai multe lucruri. Incet, putin cate putin, sa vedem unde ajungem. Poate voi toti, cei care aveti interdictia de a comenta pe aici, a-ti avea diverse pareri. Unora le-as spune ca inca nu m-au ajuns blestemele, dar multumesc pentreu gandurile frumoase. O seara frumoasa! Numai bine!

Round... round...round...

Imi pare rau! Imi pare rau Dani Coman! Nu eu, ci originalul, ca sa zic asa... e mai mare, are acest drept. Iesirea din meciul de la Ploiesti a fost una urata, una care nu ar trebui sa apara pe un teren de fotbal. Un jucator care a contat, conteaza si zic eu va conta mult si de acum inainte pentru Rapid. Suporterii pot spune orice, insa, din pacate, caracterul nu se poate schimba. Telefonul suna, roata se intoarce prietene!

Ole !!!

"Omul sfinteste locul" spunea o vorba din popor. Cat de adevarat! Va propun un exercitiu de imaginatie: Sa privim in jurul nostru, in Romania noastra cea de toate zilele, in orasul nostru, in spatele sau in fata blocului, sa privim la oamenii din jurul nostru, la felul in care vorbesc, ca le scot pe gura, cum se comporta si mai ales, cum stiu sa fie oameni. O simpla privire este de ajuns, va asigur! Din pacate ne meritam soarta! Societatea anului 2011 este o reflectie perfecta a vietii dezumanizate pe care o ducem.

Nu mai exista bun simt, nu mai exista etica, deontologie, nu mai exista sensibilitate, putere, dorinta, ci doar nesimtire si marsavie. Din pacate am ajuns sa fiu dezgustat si de lumea in care ma invart. O lume in care foarte putini sunt cei care mai stiu ce inseamna aceasta profesie si dintre acestia si mai putini sunt cei care pun in aplicare aceste lucruri, iar cei care o fac sunt blamati pentru "profesionalismul" de care dau dovada. Imi pare rau, imi este sila.

A treia putere in stat, fie ea si "sportiva", a ajuns sa fie doar un maratonist dupa audiente. Nu mai conteaza ce dam la televizor, in ce forma, pe cine, important e sa fie cat mai mult scandal si sa se vanda bine. Informatii corecte sau nu, pertinente sau nu, "vedete" care fractureaza grav limba romana au ajuns sa devina un etalon al performantei si al rating-ului. Si acestia sunt oamenii pe care noi ii facem mari. Pe care, noi, jurnalistii de nimic, ca asta am ajuns sa fim,i-am crescut, ii crestem in continuare si ii pupam tocmai acolo unde pute cel mai tare.

Performante nu mai avem, dar din gura suntem stim sa dam. Si la modul cel mai zgomotos! Suntem campioni mondiali la dat tepe, la balacareala in direct pe toate posturile care le permit, si nu sunt putine la numar. CNA-ul viseaza, nu vegheaza! Daca ar fi sa incepe sa vorbim, daca am da la televizor, daca ar fi sa scriem in ziare tot ceea ce stim, exact asa cum stau lucrurile, aceste mari vedete ar fi doar niste omuleti. Nu ar mai interesa pe nimeni ce se intampla in sport, unde oricum suntem inexistenti. Asta pentru ca din pacate in Romania "sport" inseamna doar fotbal. Medalii peste medalii, mii de ore de munca, oceane de sudoare, toate sterse de nesimtirea unor oameni care nici macar nu sunt in stare sa raspunda la un telefon si sa isi asume ceea ce promit. Nu le scoate nimeni ochii, nu sunt datori nimanui, dar sunt datori lor sa fie oameni si sa aiba bun simt!

Realitatea e ca nimeni nu vrea realitate

Cu parere de rau constat ca am ajuns sa ne dezumanizam cu totul. Pentru unii o poarte proasta, pentru altii, un lucru pozitiv, sau cel putin asa cred ei. Cum sa te complaci si sa te simti bine in mizerie? Niciodata nu am putut sa inteleg asta. Adevarat ca suntem o tara de doi bani, asa cum spun multi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne comportam ca niste tribali din lumea a treia. Peste tot pe unde te uiti numai fete amare, se uita urat pe tine la fiecare colt, rar mai gasesti pe cineva care sa spuna "pardon", "imi cer scuze", "va rog"!

Sunt lucruri elementare oamenii mei, cei 7 ani de acasa se mai numesc. Nu trebuie sa fim niste oprimisti incurabili si sa assteptam sa ne pice minunea din cer, dar nici in halul asta. Am ajuns sa nu mai speram la nimic, sa nu ne dorim nimic, si partea cea mai grava, sa ne complacem in nimic. Altii sunt in stare sa faca revolutii, sa o ia de la inceput, sa spuna "GATA! PANA AICI!" si sa faca ceva pentru a schimba lumea in care traiesc. Noi nu suntem in stare sa facem nici macar un amarat de protest. Ne aducam la un strigat al unui partid sau altuia, in functie de interesul fiecaruia, facem o micuta hora sau un dans pinguinesc in fata Guvernului, aratam tuturor ca suntem cu zambetul pe buze si ne distram, cand de fapt suntem acolo sa ne plangem amarul. Cum ne vede lumea in afara: "o mana de oameni s-au strans in fata Guvernului sa isi ceara drepturile si au inceput sa cante si sa danseze"... hai sa mai deschidem putin televizorul, sa dam si pe un canal de stiri sau orice altceva in afara de OTV si sa ne uitam prin Franta, Grecia si mai nou Egipt... daca vreti o schimbare cu adevarat, daca nu va convine ce se intampla in tara asta, putem face ceva. Nu neaparat prin revolutie si forta bruta, nu e o instigare, dar este o relatare despre bun simt, despre amintirea celor care au stat pe baricade in decembrie '89, cei care au crezut ca lupta pentru ceva mai bun, care au sperat in asta si pana in momentul in care nu a mai ramas din ei decat un nume pe o cruce...